h1

Paradoxurile unei arestări anunţate (ll)

Ianuarie 12, 2007

A fost nevoie de mai multe artificii juridice pentru ca dosarul să ajungă la DIICOT Cluj, exact la poliţaiul care s-a jurat că „îi face” pe ziariştii Trustului GAZETA.

Un dosar penal nu se poate fabrica oriunde. În primul rând, găsirea unui poliţist sau procuror dispus să se murdărească cu aşa ceva e anevoioasă. Pe de altă parte, legea stabileşte clar competenţa fiecărei instanţe şi a parchetelor de pe lângă acestea. Din fericire (pentru siguranţa publică), rareori se întâmplă ca torţionarul declarat disponibil să funcţioneze exact la organul competent în instrumentarea dosarului comandat. Când fu Tică, nu fu Tache…

Aşa că, pentru a salva aparenţele şi ca să poată justifica deturnarea şi reţinerea abuzivă a dosarului, torţionarii forţează legea. O violează în zona ei cea mai fragilă: aceea a încadrărilor juridice. Exact aşa a făcut şi acel ofiţer superior „Tomiţă”, lezat de GAZETA în interese, protejaţi şi amor propriu, despre care una dintre „sursele” mele mi-a suflat, în urmă cu o săptămână şi o zi, ce mârşăvie pune la cale, dar eu nu am crezut că ar mai fi posibile asemenea malversaţiuni şi am ignorat informaţia.

Pretinsele infracţiuni de şantaj şi asociere în vederea săvârşirii unei infracţiuni, pentru care anchetatorii clujeni i-au învinuit pe şefii GAZETEI, nu au nimic de a face cu criminalitatea organizată pentru a motiva discreţionara repartizare a dosarului la formaţiunea condusă de Toma Rus, duşmanul de moarte al fostului său şef, acum inculpat şi arestat, Ioan Oţel, directorul departamentului de investigaţii al GAZETEI.

Nu este locul potrivit să fac mai pe larg demonstraţia acestei deturnări organizate a dosarului spre „Tomiţă”. Le reamintesc însă că există precedent judiciar în această privinţă şi organele judiciare din Cluj nu-l pot ignora. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că dosarul ziariştilor moldoveni de la „Ziua de Iaşi”, trimişi anul trecut în judecată de PNA (acolo au găsit atunci torţionarul disponibil) pentru pretinse fapte similare, trebuie să se judece pe fond la judecătorie!

Să vedem de ce şi de când prezintă „pericol social” şefii încătuşaţi ai trustului GAZETA şi ziariştii în genere!

Deşi nu existau în practica judiciară cazuri care să justifice înăsprirea regimului punitiv, în 1996, simţind că-i fuge puterea printre degete, PDSR s-a gândit să se pună la adăpost de dezvăluirile incendiare ce începeau să-şi facă loc tot mai des în presa liberă. Tam-nisam, diabolica putere iliesciană a majorat atunci pedepsele pentru şantajul prin presă, fără nici o altă modificare a textului incriminator: „constrângerea unei persoane, prin ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul” urma să se pedepsească, după pierderea alegerilor din noiembrie 1996, cu închisoare de la 2 la 7 ani. Era mai mult decât o dublare a sancţiunii, care până atunci era de la 6 luni la 3 ani!

Noua putere, cederistă, nu a mai modificat textul, s-a simţit protejată de noua sa formă, agravată, şi aşa a rămas până în ziua de azi, inclusiv în varianta noului Cod penal, ce ar fi trebuit să se aplice din 29 iunie curent.

Că ţinta agravării pedepselor au fost, încă de atunci, ziariştii, o dovedeşte şi faptul că politicienii au lăsat, cu aceeaşi ocazie, nemodificat aliniatul întâi al celebrului articol 194, deşi acesta descrie o modalitate mult mai gravă de şantaj, respectiv „prin violenţă sau ameninţare”, adică prin practici mafiote. Ori, pentru această veritabilă (de această dată) formă de criminalitate organizată pedeapsa a crescut puţin, de la 2 la numai 5 ani! Deci, avea dreptate „Tomiţă”, ştie el ceva, angajaţii GAZETEI sunt mai răi decât teroriştii!

Culmea este că nimeni din presa românească nu s-a plâns de această „discriminare legală pozitivă” (penibilul inginer CTP dormea pe el, obosit să strângă publicitatea de la stat şi mafioţii arabi), care, prin acelaşi nefericit articol, îi situează pe potenţialii ziarişti şantajişti într-o postură punitivă mai incomodă decât a tâlharilor de meserie! Renumiţii editorialişti „centrali”, de „anvergură naţională” şi nu numai, care se pricep la toate şi nu ratează nici un prilej de a tăcea, nu au comentat niciodată nimic despre acest tratament juridic inechitabil, deşi nu puţini se simţeau vizaţi. Au ignorat problema ca pe o boală ruşinoasă, după principiul că dacă ar fi criticat-o ar fi recunoscut existenţa ei în interiorul tagmei.

Voi arăta în ediţia de mâine cine face, cu adevărat, şantaj prin presă. În condiţiile în care sute de anchete jurnalistice sunt ignorate de instituţiile statului, nimeni nu are autoritatea morală sau legală să acuze un ziar pentru nepublicarea unui material compromiţător. Adevăratul şantaj este realizat de funcţionarii, poliţiştii şi procurorii care refuză, în mod selectiv, demararea unor anchete oficiale, cu punct de pornire în dezvăluirile publicate de mass media.

Alexandru Lele

Editorial aparut in Buna ziua, Ardeal

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: